Primul an de condus

Povesteam în articolul anterior cum a fost cu școala de șoferi la Călărași și cum m-a afectat când am început să conduc cu carnet, în București. Articolul acesta este continuarea.

Înainte de a începe școala de soferi, tata nemaiputând de atâta răbdare, mi-a luat un VW Polo cu motor de 1.2, din 2002. Care stătea fix în fața porții și nu îl conducea nimeni. Asta s-a întâmplat când eram clasa a douăsprezecea. Probabil ca să mă motiveze cu învățatul pentru Bac. Școala de șoferi am început-o imediat cum am terminat cu liceul și înscrisul la facultate.

Dar până atunci, era un chin să plec în fiecare zi de acasă și să văd o mașină pe care nu o pot conduce legal. Ce o mai porneam ca să nu îi moară bateria.

După ce am venit cu carnetul acasă. Tata nu m-a lăsat încă să ma urc la volanul mașinii menționate mai sus și cum am povestit, m-a pus să mai fac câteva ore de condus în București. După acele ore, în sfârșit am primit cheia, și tata s-a urcat în dreapta mea pentru un prim drum.

Momentul mult așteptat se întâmpla. Așez scaun, oglinzi, bag cheia în contact și pornesc mașina pentru primul ei drum. Las frână de mână și ies din parcare. Nici nu am dat bine să schimb în treapta a doua și a murit. Obișnuit să schimb pe un diesel, nu prea mă sincronizam cu accelerația pe benzinar. Pe o străduță cred că de vreo 3 ori ne-am oprit, plus încă o data într-o mini intersecție. După, am început să mă obișnuiesc cu mașina și ne-am întors acasă. O perioadă nu am mai mers cu tata. A trebuit să merg cu frate-miu în dreapta ca să mă supravegheze până vede că mă descurc în trafic.

Frate-miu era liniștit, stătea și pe telefon, iar eu aveam rol de taximetrist. M-a ajutat să înțeleg unele manevre în trafic și să trec peste emoțiile de le aveam la început. Am pățit și faze de genul să nu văd un semn, să mă grăbesc, să mai sperii câte un șofer. Dar toată experiența m-a ajutat.

Când am început în sfârșit să conduc singur, nu mă mai opream. La propriu, îmi plăcea să conduc, să fac parcări. Și ce parcări, buburuza o parcam la milimetru. Am parcat-o până și între coloanele de la Facultatea de Cibernetică de la ASE. Avea portbagajul acela rotund și mă ajuta la aproximarea distanței.

O problemă pe care o aveam atunci, era cu taximetriștii, îi înjuram că îmi taie calea sau că muream cu semnalizarea în mână și nu mă lăsau să schimb banda. Mi-a trecut cu timpul.

Am făcut drumuri Călărași- București, București- Călărași, București- Sinaia. Pe taxiul pentru familie (mai rar pentru tata), dar și multe ieșiri cu prietenii la o tură. Chiar îmi plăcea să trag de buburuza mea cu 65CP și 3 pistoane. Mai greu cu depășirile la drum lung, dar m-am descurcat.

Ce am învățat mai important după primul an de condus?

Că mie cel puțin, nu prea îmi păsa de mașină și mai adunam zgârieturi, ba o piatră în grilă, ba un stâlp în bara spate de la parcat și de la ascultat muzică, nu realizam nici impactul gropilor asupra mașinii.

Alt lucru, e normal să greșești, daia purtăm bulina în primul an, iar cu timpul, se formează reflexele. Nu mai ajungi să te uiți la schimbător, să te uiți la turații, te încadrezi din timp, etc.

Și alt aspect, e bine să îți depășești orice frică legată de condus. Mie de exemplu îmi era frică să nu fac pană. Deși aveam roată de rezervă și cheie în mașină, teoria o știam, dar nu practicasem. Până într-o zi când am făcut pană pe autostradă și a trebuit să mă descurc. Acum, nu mai am nicio treabă.