AlinToată povestea asta se va lega de cum lucram toată musculatura corpului în fiecare dimineață, dând zăpadă și făcând muncă de caritate.
Începând cu 2016, a trebuit să fac naveta până la stația de metrou Păcii cu mașina și să o las parcată în spatele institutului de cercetare aerospațială (INCAS), în București. Era o străduță îngustă, plină de gropi și neasfaltată, care ducea spre câteva terenuri virane, dar unde era și cale de acces pentru acest institut (calea de acces era betonată, iar în jur verdeață). Deci parcam în voie mașina lângă drum și nu deranjam pe nimeni. Pur și simplu o abandonam. Mai era un paznic căruia îi mai dădeam țigări (pe atunci fumam) și îmi zicea că nu deranjez cu nimic, atâta timp cât nu blochez calea de acces. Am făcut naveta cam un an și ceva.
În primele luni, erau cam două mașini parcate, a mea și a unui om care stătea lângă acea cale de acces. Cu timpul au început să mai răsară altele. Norocul meu a fost, că întotdeauna ajungeam primul. Cum făceam naveta și urma să ajung la serviciu devreme, la 7 îmi parcam si mașina. După veneau și ceilalți, care poate erau în tranzit, deoarece la plecare eram ultimul.
Întâmplarea a făcut ca iarna, acest venit primul să mă coste. Prindeam lama de dimineață, dar zona unde parcam mașina era acoperită de zăpadă.
Cum plecam dintr-o zonă unde curățam cam zilnic zăpada de pe mașină și din când în când trebuia să mai ies cu vecinii la dat zăpada, aveam întotdeauna o lopată în mașină, o soluție pentru chedere/uși și mănuși groase.
Într-o săptămână a nins zilnic. Luni, fiind primul sosit, am scos lopata și mi-am făcut loc, am parcat și am plecat. Seara când m-am întors, nimeni nu își mai parcase mașina acolo, fusesem doar eu cel harnic.
Urmatoarea zi, locul pe care l-am deszăpezit fusese ocupat, așa că am scos lopata și am făcut altul în continuarea lui, am parcat și am plecat. Seara, aceeași poveste, niciun loc nou, decât cele două făcute la lopată.
Am ținut-o așa toată săptămâna până am deszăpezit toată zona unde se putea parca. Nu prea aveam încotro, mai fumam o țigară, mai dădeam câteva lopeți, după eram țeapăn. Eram puțin nervos când vedeam că îmi fac de lucru, dar după m-am învățat minte si veneam mult mai devreme ca să fiu iarăși primul. Cum era un loc public, nu îmi puteam asuma locul de parcare.
Cu iarna de acum, nici nu mai dețin lopată.
Îmi aduc aminte de zăpada de acum 3-4 ierni când, într-o noapte, a nins în București cât pentru două luni. Iar pentru că în următoarea dimineață trebuia să merg la muncă, iar turele îmi începeau la ora 6 fix, eram printre primii, poate chiar primul, care ieșeau din bloc. Afară, în fața scării, zăpadă de mai mult de jumătate de metru. Mă întorc în casă, iau lopata luată pentru mașină, dau zăpada din fața scării și o iau spre muncă. La întoarcere am observat că celelalte patru scări ale blocului aveau zăpada ca dimineață. Numai scara pe care locuiam eu era curățată de zăpadă. A fost un pic de satisfacție.
Te înțeleg perfect. Eu dacă mă trezeam mai devreme, trebuia să-l ajut pe tata să deszăpezim o parte din stradă, deoarece vecinii nu aveau niciun stres. Ba chiar se băgau direct cu mașina în zăpadă și preferau să o frece derapând decât să pună mâna pe lopată.
Am pățit și eu așa dar am rezolvat, la început puneam bariera de zăpadă :)? Adică înfundam la loc, ăla care voia locul trebuia să pedaleze, sau gen găsisem pe cineva care lucra prin zonă și cam făceam ștafeta 🙂 îl lăsăm să stea și el mă aștepta când veneam de la muncă.
N-ai ce sa faci la bloc, nu poți decât să găsești soluții prietenoase cu vecinii sau sa bagi lopata.
La varianta cu bariera de zăpadă chiar nu m-am gândit 🤫
Te saturi sa faci dimineața, să faci seara loc pentru mașină în dita mai zăpadă vreo două zile…din păcate nu a mai fost zăpadă de vreo două ierni